Dreptate sau milă?
Probabil că una dintre dilemele teologiei a fost tot timpul disputa dintre dreptate și har. Problema aflării unei soluții a fost pusă datorită necunoștinței noastre în privința relaționării interumane: utilizând dreptatea sau harul?
Părintele Stăniloae prezintă părerea de mijloc dintre cele două, părere care te poate scoate ușor din impas, doar că nu e în totalitate corectă. El spune așa: „Dumnezeu nu este drept, fără să fie milostiv şi nu este milostiv, fără să fie drept.” (Dogmatică I, p 259).
Un alt punct de vedere, specific ortodox este acesta: „Majoritatea dintre noi vedem doar dreptatea lui Dumnezeu, arătată în moștenirea raiului de către drepți și în aruncarea în iezerul cel de foc a celor păcătoși și iubitori de patimi. Toate acestea arată numai dreptatea Judecății, nu și mila ori dragostea Judecătorului.” Acest punct de vedere încearcă să încludă în judecată harul lui Dumnezeu. Dar până la urmă, ce e judecata?? Consider că judecata e tocmai acest lucru, renunțarea la har și judecarea tuturor lucrurilor fără părtinire. În judecată nu mai este milă, iar dreptatea exclude mila (cel puțin aplicativ pentru relațiile interumane).
O extremă mai gravă este aceea a Părintelui Nicolae Steinhardt care spune despre relația milă-dreptate în Dumnezeu: „În fiecare zi, Dumnezeu stă un ceas pe scaunul dreptății și 23 de ceasuri pe acela al milei.” Or, cu tot respectul pentru opera, suferința și mărturia lui Stenihardt, în Dumnezeu nu există așa o discrepanță! Totuși, trebuie să recunoaștem că nu putem ști definitiv cum se îmbină cele două în Dumnezeu sau dacă se exclud reciproc. Tot ce știm e că aplicativ putem face ori una ori alta! După cum spunea Filon din Alexandria: „față de Domnul – pietate și sfințenie; față de oameni, iubire și dreptate!”
Scriptura în schimb, vorbește despre mai multe feluri de dreptate cu privire la Dumnezeu, totuși cea mai utilizată este dreptatea punitivă (termenul „mišpāt” care înseamnă judecată – dreptatea punitivă – apare de 115 ori în VT). De aceea consider că noi ca și oameni, în relațiile cu alții, trebuie să ne ridicăm la standardul drepțății lui Dumnezeu și atunci, când ne vom asemăna aşa de mult cu Dummezeu, vom avea dreptul să ne impunem dreptatea. Oricum, până la urmă, orice om îşi poate impune dreptatea, iar dacă standardul său este ca al lui Dumnezeu, atunci ferice de oamenii care se vor supune acelei dreptăţi/justiţii!
Și până la urmă ce îl descrie cel mai bine pe Dumnezeu? Dreptatea sau mila? Despre ce a fost toată istoria de la cruce? Consider că la cruce a fost vorba doar despre dreptate: Omul a păcătuit față de Dumnezeu încă din grădina Edenului, răzvrătindu-se împotriva Lui. Din partea omului s-a observat că nu există nici o încercare de reconciliere, iar Dumnezeu, neputând să suporte această „ceartă”, face dreptatea care a dus la reconciliere: îl sacrifică pe singurul Lui Fiu! Astfel, Dumnezeu prin cruce își satisface dreptatea, pentru că nimic altceva nu ar fi dus la reconciliere, nu mila, pentru că milă ar fi însemnat să ne ierte pur și simplu. Și cel mai glorios lucru în dreptatea aceasta a lui Dumnezeu este că în împlinirea justiției, am căpătat har! Iar crucea e singura dată, sau una din puținele dăți când Dumnezeu a oferit milă! Înainte de asta și de atunci, Dumnezeu oferă doar dreptate! De aceea, de exemplu, există consecințe pământești ale păcatelor!
Închei cu acestă ultimă idee, aveți grijă cu dreptatea lui Dumnezeu! După evenimentul trecerii pe la cruce din viața ta, se aplică dreptatea! De aceea, să nu mai păcătuim căci, „Eu sunt Domnul care fac milă, dreptate şi judecată pe pământ. Căci în aceasta găsesc plăcere Eu.” (Ieremia 9:14)
