Recent, m-am pricopsit cu o barbă… nu e foarte mare, sau deasă, sau nu știu cum… Ideea e că unii s-au legat de ea. Cum că nu e estetică, cum că mă mândresc sau sunt complexat, etc. Dacă ar fi să încadrez toate contraopiniile într-o propoziție miloasă chiar, ar fi: „Barba nu te face mai sfânt deloc…” Și așa e, nu am nici o putere de a contracara acest lucru. Faptul că nu folosești Gillette sau Bic-uri nu îți face aureolă deasupra capului. Faptul că te lași așa cum te-o lăsat Dumnezeu, sau nu, nu te sfințește. De fapt, până la urmă e o oarecare profanare a termenului, să vorbim de sfințenie în acest context. Sfințenia are legătură cu altele.

De fapt, până la urmă cred că e vorba doar de urmarea înaintașilor. Știți că Scriptura interzice ca să îți razi colțurile bărbii (Lev 19:27). Acum dacă mai e valabilă Scriptura, hotărâți voi. Ideea e că și eu sunt la fel de nemernic în împlinirea întregii Scripturi. Oricum, recent am aflat că evreii ultra-conservatori (adică aceia care chiar împlinesc Scriptura), organizează concursuri pentru băieții lor, iar tema este care are cei mai lungi sau cei mai cârlionțați perciuni. În plus, în toate cazurile de picturi sau basoreliefuri ce reprezintă evrei (semiți) în comparație cu egiptenii, metoda infailibilă de a afla care sunt unii și care ceilalți este barba semitică (barbă în care mustața și partea din jurul gurii e rasă): evreii o aveau tot timpul, iar egiptenii erau rași. În Psalmi, când se vorbește profetic despre Hristos, se vorbește și despre faptul că barba i-a fost smulsă, deci o avea. Părinții Bisericii, și nu cred că există nici măcar o singură excepție, au avut bărbi. Și tot așa…

Ideea e că înaintașii au avut bărbi, iar cei mai mulți au fost oameni sfinți. Iar ceea ce fac eu e doar să-i urmez. Iar replica mea e simplă: Barba nu te face mai sfânt deloc… dar mulți sfinți au barbă!

28 aprilie 2011, București

Uimitor, extraordinar… Nu am mai văzut niciodată așa de bine descrisă și regizată o istorie a creștinismului; poate și datorită faptului că e făcută de cei de la BBC… Ideea e că am rămas extrem de plăcut impresionat chiar de la început de faptul că nu a fost deloc sectar în sensul preluării istoriei creștinismului pentru a descrie evoluția de exemplu strict a anglicanismului. El vorbește despre Părinții Bisericii, despre Biserica Catolică și cea Ortodoxă, despre Reformă și Protestantism. În plus, are un fond muzical extrem de motivator pentru a continua vizualizarea. Chiar merită…

Doar că a răsărit o problemă… Pe la mijlocul episodului 4 am început să mă întreb ce confesiune e acest Diarmaid MacCulloch, știind despre el doar că e profesor la Oxford; așa că am început o mică căutare. Printre alte informații, cum că e anglican, una mi-a sărit în ochi și nu am mai putut să o scot de acolo:

„He joined the Gay Christian Movement in 1976, serving twice on its committee and briefly as honorary secretary. [...] Regarding the clash between his sexuality and the Church and his own retreat from religious orthodoxy he said: I was ordained Deacon. But, being a gay man, it was just impossible to proceed further, within the conditions of the Anglican set-up…” (http://en.wikipedia.org/wiki/Diarmaid_MacCulloch)

Și acum încă mă străduiesc să pot să continui vizualizarea documentarului… e uimitor de greu. Mă uit la el cum vorbește și despre ce vorbește și zice bine… dar nu îmi pot da seama de multe lucruri… există o mulțime de întrebări… și o sumedenie de prejudecăți…

Da… dar, ele sunt întemeiate!!!

De felul meu, nu sunt un militant care să strig în gura mare despre lucrurile care nu sunt cum cred sau cum vreau eu, dar asta a pus capac… Plus că cine sunt eu să vorbesc împotriva unui profesor universitar?… Dar el face parte din Lesbian and Gay Christian Movement…

Știți, poate că n-aș avea nimic cu ei dacă ar fi ce sunt și nu s-ar declara creștini. Dar asta mă revoltă cel mai mult: faptul că se pretind creștini. Fii ce vrei, că doar trăim într-o lume liberă, dar măcar nu spune că ești omul lui Dumnezeu!

Iar oamenii aceștia nu știu ce Scriptură citesc de se mai pot intitula creștini…

Levetic 20:13: „Dacă un om se culcă cu un om, cum se culcă cineva cu o femeie, amândoi au făcut un lucru scârbos; să fie pedepsiți cu moartea: sângele lor să cadă asupra lor.”

Romani 1:26 – 28: „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor în una care este împotriva firii; tot astfel, și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”

Și de ar fi doar atât, tot ar fi oarecum bine. Fac lucruri scârboase, care nu-i plac lui Dumnezeu, legea mozaică poruncea moartea lor, dar azi nu se mai aplică, plus că ei nu sunt iudei; sunt rătăciți de pe cale și Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor ca să facă lucrurile astea. Adică, dacă chiar vrei, poți să te chinui să scoți niște burtologie ca să spui că mai au o șansă. Numai că nu mai au. Ei sunt „fiii dracului” (cf. Fapte 13:10) și știți de ce? Pentru simplul fapt că sunt scârboși!!

Apoc 21:8: „Dar, cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.”

O spun și eu, pentru că Scriptura o spune: Dumnezeu a hotărât bărbat și femeie (Facerea 1:27), doar astfel reflectăm chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu spune că homosexualii și lesbienele sunt scârboși. Și Dumnezeu spune că partea scârboșilor e iazul de foc.

Iar singura lor scăpare e pocăința.

1. Fratele Iosif Ţon a studiat destul (B.A., M.A. – Oxford University, Ph.D. în Heverlee, Belgia) pentru ca cei care nu au ajuns la acest nivel sau cel puţin să tindă spre aşa ceva, să se apuce să comenteze. După cum spunea şi Vasilică Croitor pentru comentarii asupra cărţii “Răscumpărarea memoriei”: trebuie să citeşti întâi vreo 150 de pagini şi apoi să îţi dai cu părerea. Aşa şi în acest caz. Eu zic să nu mai comentaţi atât dacă nu ştiţi despre ce e vorba. Zicala românului: Dacă tăceai… folozof rămâneai!

2. În urma acestei “convertiri” se pare că Mişcarea Străjerul a devenit ceva în vogă şi e salutată de mulţi. Faţă de acest lucru am adoptat o poziţie neutră din câteva considerente: (a) Mişcarea Străjerul susţine în mare parte Mărturisirea de credinţă penticostală (b) Mişcarea, din câte ştiu, a apărut datorită valului harismatic ce a “lovit” Cultul Baptist şi a neînţelegerilor dintre 1. Cultul Penticostal – reprezentatul cel mai de seamă a “harismaticilor” români (harismatic în sensul de credinţă în lucrarea şi botezul cu D. Sf. în ziua de azi, pentru noi toţi.) şi 2. Păstorii baptişti botezaţi şi umpluţi cu D. Sf. în sens nou-testamental. (c) Mişcarea Străjerul nu are o conducere şi o ordine aşa cum ar trebui să existe în orice Cult care crede că Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al ordinii şi rânduielii. (d) Datorită acestor lucruri consider că Mişcarea Străjerul încearcă să facă acelaşi lucru ca şi Cultul Penticostal (adică promovarea lucrării Duhului Sfânt şi a Cinzecimii actuale) doar că nu au ales unirea, ci o altă cale. Din acest punct de vedere nu îmi convine, pentru că seamănă mult cu o mişcare schismatică.

3. Fiecare om are dreptul la convingeri, aşa că nu ar trebui atât de mult condamnat cineva doar pentru că a ajuns la un moment dat la o altă convingere. Respect cu toată inima decizia fratelui Ţon de a renunţa la cesaţionism şi asta e drept, şi datorită faptului că sunt penticostal.

4. Care mai de care, odată cu “convertirea” au început să “îl ia la şuturi” pe fratele Ţon. Aşa că imediat unul dintre  vicepreşedinţii Cultului Baptist, dr. Paul Negruţ a făcut mare caz pe acest lucru şi l-a numit “lepădare de credinţă”. Imediat am auzit un zvon din culise, cum că la Universitatea “Emanuel” din Oradea, cine stătea în cămin şi se afla că a merge la întâlnirile Mişcării Străjerul era exclus imediat din cămin. Fraţii de la SMR (Societatea Misionară Română) cu care fratele Ţon a colaborat vreme îndelungată, odată cu convertirea, au anunţat eliberarea din funcţie a fratelui Ţon, în mod diplomat, începând cu 01. 01. 2011. În plus, cei de la AGA Vocea Evangheliei au făcut probabil cea mai mare prostie: au decretat pentru toate staţiile locale de radio Vocea Evangheliei interzicerea difuzării predicilor fratelui Iosif. De ce au făcut cea mai mare prostie?? Pentru că aici se dovedeşte atitudinea de duşmănie şi ură a unora din cultul baptist vis-a-vis de “convertirea” lui Ţon. În cele mai simple cuvinte, nu aveau absolut nici un motiv să facă acest lucru! De ce? 1. RVE e o alianţă pentru radio difuziune a Baptiştilor, Penticostalilor şi Creştinilor după Evanghelie. Ar fi putut interzice viitoarele predici ale lui Ţon dat fiind renunţarea la cesaţionism, dar m-aş fi întrebat atunci: Ce fac penticostalii de la RVE? şi 2. Predicile de până acum, toate au fost spuse de fratele Ţon pe când încă avea convingeri baptiste. Ce rost mai are să le elimini? Răspuns: Doar pentru că cel ce le-a spus nu mai e baptist.

Şi ca să închei pe o notă optimistă, respect cu tot dragul atitudinea celor de la RVE Suceava, care şi-au asumat dreptul de a face ce vor în acestă privinţă ignorând decretul de la AGA. Postez mai jos răspunsul RVE Sv, preluat de pe suceavaevanghelica.wordpress.com:

“Către comitetul AGA al RVE,

Iubiti frați,

Vă facem cunoscut că în sedința care a avut loc în data de 29 Decembrie 2010, Comitetul local radio al RVE Suceava, a discutat hotărârea AGA privind interzicerea difuzării mesajelor fratelui Iosif Țon în cadrul programelor Vocii Evangheliei. După discutarea acestei decizii, Comitetul local radio al RVE Suceava, îsi exprimă îngrijorarea cu privire la modul în care a fost luată acestă decizie ce a fost impusă tuturor stațiilor locale radio, fără o consultare prealabilă a comitetelor locale radio.

Deoarece această hotărâre poate afecta  relația dintre reprezentanții cultelor evanghelice din comitetul local radio Suceava, Comitetul local radio Suceava îsi rezervă libertatea de a decide asupra grilei de programe a acestei stații.

În nădejdea că Dumnezeu ne va da înțelepciune pentru rezolvarea acestei situații, vă salutăm cu toata dragostea în numele Domnului Isus.

Comitetul local RVE Suceava”

Ştiu că rezultatul va fi unul în favoarea difuzării!

Fie ca Duhul Domnului să ne umple pe fiecare şi să fim mai reţinuţi în a arunca cu noroi în toţi pe care îi prindem. Fie ca aceste atitudini de ură, discretitare şi răzbunare să nu se mai găsească printre noi. Fie ca înţelepciunea care e Dumnezeu să sălăşluiască în inimile noastre şi atunci ştiu că nu vor mai fi aceste atitudini rele. Haideţi să ne unim sub Sfânta Treime şi să ducem România la mântuire, nu să ne dezbinăm şi să ne învrăjbim unii împotriva altora. Fie ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să primească toată slava în veci. Amin.

Instinctele primare: a mânca și a ucide – instinctul de supraviețuire, afinitatea copilului născut în urmă cu câteva minute pentru mama lui – instinctul matern și dorința de senzualitate – instinctul sexual. Probabil acestea au fost și sunt baza în care Satan lovește de fiecare dată pervertind creația bună a lui Dumnezeu… bună în contextul în care Dumnezeu a vrut-o; de exemplu, până și uciderea… de aceea cresc bunicile noastre găini, ca să le mănânce ulterior. Iar faptul că Dumnezeu a pus aceste lucruri în informația noastră genetică e bine! Totul a fost perfect până le-a pervertit diavolul! De aceea, astăzi trebuie să îți stăpânești instinctele!

Senzualitatea…  pornește de la lucruri mici și nu mai are o finalitate, pornește uneori de la simpla dorință de a impresiona o fată, flirtând, sau de a impresiona un baiat prin frumusețea fizică pe care o scoți în relief într-un mod indecent și continuă până acolo că ajungi robul acestor lucruri și ulterior nu te mai mulțumești cu atât de puțin și vrei mai mult și mai mult până la adulter și trăirea continuuă în adulter. De aceea Hristos spunea că, cine se uită doar la o femeie și o poftește, a și preacurvit cu ea… pentru că senzualitatea are un început dar apoi crește ca un așa-zis „făt- frumos” – un an cât alții în șapte.

Preluând imaginea lui Solomon cu via și vulpile din Cânt. cânt. 2;15, vă îndemn: distruge-ți cât mai repede păcatul în această formă incipientă, acum, când vulpile sunt încă mici, că dacă le vei lăsa până la maturitate, ele vor crește, se vor înmulți, își vor face cuib, iar via va fi compromisă, tu vei fi compromis; iar când te vei trezi nu vei mai realiza autodistrugerea, vei spune ca și bețivanul lui Solomon: “M-a lovit… dar nu ma doare!… M-a batut… dar nu simt nimic! Cand ma voi trezi? Mai vreau vin!” (Prov. 23;35) și parafrazând, Mai vreau senzualitate…

Instinctul sexual e bun și e de la Dumnezeu! Doar El l-a creat! Dar, pe când Dumnezeu îl vrea doar în cadrul căsătoriei, diavolul îl pervertește, schimbând contextul – în afara căsătoriei. Și atâția cad pradă unei așa-zise senzualității „infantile”, dar nu uita! Dumnezeu e mai puternic decât toate! Indiferent cât de gravă e situația ta, Dumnezeu e atotputernic! El te poate scăpa! Tu nu uita, FUGI de dorințele acestea! Și încrede-te în El - Dumnezeu e mai puternic decât poftele tale sexuale! Oprește-te din mersul tău, întoarce-te! Nu fugi de Dumnezeu! Nu fugi de Biserică! Soluția e la El! Indiferent cât de murdar și nevrednic te simți, dacă fugi de Dumnezeu și de Biserică nu rezolvi nimic, ci dimpotrivă, te adâncești mai tare în senzualitate! Vino la Biserică, mărturisește-ți păcatul, continuă să fugi de ispita lui și nu uita, Dumnezeu e cu adevărat mai puternic decât instinctul tău sexual!

Și până la urmă așa e, diavolul ne-a pervertit instinctele și lasă-l s-o facă! Cu asta se ocupă doar! Dar din nou, nu uita, God is stronger than your lust!

12 octombrie 2010

Chiar dacă mulți istorici spun că înfrângerea lui Napoleon de la Waterloo se datorează unui moment de lipsă de tactică din partea lui, sau lipsei de oameni, sau terenului nefavorabil, hai să analizăm puțin situația și să vedem realitatea! Napoleon avea tactică iar planul întocmit pentru lupta de la Waterloo probabil a fost unul din cele mai geniale; e drept că a fost luat prin surprindere de un șanț de pământ neobservat ce i-a mâncat un sfert din cavaleria de elită, dar asta nu cred că putea duce la înfrângerea lui! În plus, Napoleon avea mai mulți oameni decât aliații! Doar în privința poziției era puțin dezavantajat: era cu câteva trepte de podiș mai jos decât inamicul. Înfrangerea lui în schimb nu se datorează nici măcar generalului Wellington cum că ar fi fost mai bun strateg! Înfrângerea de la Waterloo se datorează doar PROVIDENȚEI DIVINE! Napoleon ar fi terminat lupta de la Waterloo încă din prima zi dacă nu ar fi plouat cu o noapte înainte! O simplă ploaie providențială l-a învins pe marele Napoleon! Astfel, ploaia l-a împiedicat să înainteze cu artileria (pionul central al lui Napoleon) din cauză nămolului, așa că de abia pe la amiază a putut pune pe poziții tunurile. Asta a dus la neînfrângerea imediată a englezilor și putința venirii întăririlor (prin reordonarea diviziilor dislocate)! Chiar și când a putut ataca cu artileria, bombele se înfundau în pământul desfundat, fără să provoace altceva decât vulcani de noroi și stropi!

Toată stima pentru geniul lui Napoleon dar a ajuns la un moment dat să fie inamicul lui Dumnezeu, așa că însuși Dumnezeu l-a oprit, ca și pe Alexandru cel Mare, din cucerirea lumii, pentru că EL e stăpânul de drept al lumii! După cum spunea Hugo: “Veșnicia îl trăsese pe Napoleon la răspundere și căderea lui era hotărâtă. Îl stingherea pe Dumnezeu.”(Hugo, Mizerabilii, p 364) și contiuna tot el: “În bătălia de la Waterloo a fost mai mult decât un nor, a fost un meteor. A trecut pe acolo Dumnezeu.” (Hugo, Mizerabilii, p 374).

Eșec strategic??? Mneeee,… DUMNEZEU!!

Unul dintre cele mai populare și atrăgătoare curente actuale este yoga. Oamenii fug de clasic și palpabil și vor ceva mistic, oriental chiar. Problema e că nu știu ce își doresc… iar misticul poate fi întâlnit extrem de bine în Dumnezeu, nu în shortcut-uri care nu duc nicăieri.

Se spune despre yoga, că una din urmările ei ar fi aceea de a uni, de a conduce într-o conexiune și unitate perfectă spiritul omului și divinul, dumezeirea. Mai mult de atât, țelul practicii yoga este transformarea formei umane naturale într-o formă perfectă.

Ambele afirmații sunt împotriva a ceea ce spune Scriptura despre relația om – Dumnezeu. Conform Scripturii, conexiunea dintre om și divinitate se face prin rugăciune sau/și prin revelație divină supranaturală.

Ai putea replica acum, că cele două afirmații de mai sus ale învățăturii yoga nu sunt cele primordiale. Și ai avea dreptate! Dar, s-ar putea spune despre o altă afirmație că ar fi cea mai importantă, și anume că “scopul practicii yoga este să ducă la pacea, liniștea minții.” – Patanjali´s Yoga Sutra 1.2. Răspunsul divin la aceasta se găsește în Evanghelia după Ioan 14:27 – “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu…” (TSS); o altă traducere (VDC) exprimă mai clar versetul: “Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” Dacă însăși divinitatea, Dumnezeu, ne-a promis pacea, și nu o pace pe care o poate oferi lumea, sau yoga, sau orice altceva, atunci de ce ne-ar mai trebui alte surse ale pacii?! (și asta doar presupunând că yoga ar putea da așa ceva… ceea ce pesonal nu cred!)

În plus, un argument final ar putea fi că yoga este parte a religiei hinduse. Chiar există o zicală: “Nu exista yoga fara hinduism si nu exista hinduism fara yoga!” Deci există o conexiune imposibil de rupt între hinduism și yoga. O altă afirmație este că zeul Shiva este zeul practicii Yoga. Și atunci, se presupune, că orice practică care are legătură cu o zeitate, ESTE o închinare adusă acelei zeități. Concluzia e că practica yoga duce la închinare înaintea lui Shiva! Iar închinarea înaintea unui zeu presupune convertire, adică lepădarea Dumnezeului adevărat, lepădarea de Christos, pe când El e singura cale spre cer…

Oricum, pacea, liniștea și relaxarea, nu o vei căpăta prin yoga. Aceste lucruri sunt promise de către Dumnezeu și doar El le poate da, iar calea prin care acestea pătrund în viața ta, este relația personală cu Dumnezeu! Hai să nu mai căutăm mijloace externe de unde să primim pacea și relaxarea, ci să revenim la ceea ce a fost dintotdeauna, în Eden, Adam și Dumnezeu… –  noi, în camera noastră, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu!

Probabil că una dintre dilemele teologiei a fost tot timpul disputa dintre dreptate și har. Problema aflării unei soluții a fost pusă datorită necunoștinței noastre în privința relaționării interumane: utilizând dreptatea sau harul?

Părintele Stăniloae prezintă părerea de mijloc dintre cele două, părere care te poate scoate ușor din impas, doar că nu e în totalitate corectă. El spune așa: „Dumnezeu nu este drept, fără să fie milostiv şi nu este milostiv, fără să fie drept.” (Dogmatică I, p 259).

Un alt punct de vedere, specific ortodox este acesta: „Majoritatea dintre noi vedem doar dreptatea lui Dumnezeu, arătată în moștenirea raiului de către drepți și în aruncarea în iezerul cel de foc a celor păcătoși și iubitori de patimi. Toate acestea arată numai dreptatea Judecății, nu și mila ori dragostea Judecătorului.” Acest punct de vedere încearcă să încludă în judecată harul lui Dumnezeu. Dar până la urmă, ce e judecata?? Consider că judecata e tocmai acest lucru, renunțarea la har și judecarea tuturor lucrurilor fără părtinire. În judecată nu mai este milă, iar dreptatea exclude mila (cel puțin aplicativ pentru relațiile interumane).

O extremă mai gravă este aceea a Părintelui Nicolae Steinhardt care spune despre relația milă-dreptate în Dumnezeu: „În fiecare zi, Dumnezeu stă un ceas pe scaunul dreptății și 23 de ceasuri pe acela al milei.” Or, cu tot respectul pentru opera, suferința și mărturia lui Stenihardt, în Dumnezeu nu există așa o discrepanță! Totuși, trebuie să recunoaștem că nu putem ști definitiv cum se îmbină cele două în Dumnezeu sau dacă se exclud reciproc. Tot ce știm e că aplicativ putem face ori una ori alta! După cum spunea Filon din Alexandria: „față de Domnul – pietate și sfințenie; față de oameni, iubire și dreptate!”

Scriptura în schimb, vorbește despre mai multe feluri de dreptate cu privire la Dumnezeu, totuși cea mai utilizată este dreptatea punitivă (termenul „mišpāt” care înseamnă judecată – dreptatea punitivă – apare de 115 ori în VT). De aceea consider că noi ca și oameni, în relațiile cu alții, trebuie să ne ridicăm la standardul drepțății lui Dumnezeu și atunci, când ne vom asemăna aşa de mult cu Dummezeu, vom avea dreptul să ne impunem dreptatea. Oricum, până la urmă, orice om îşi poate impune dreptatea, iar dacă standardul său este ca al lui Dumnezeu, atunci ferice de oamenii care se vor supune acelei dreptăţi/justiţii!

Și până la urmă ce îl descrie cel mai bine pe Dumnezeu? Dreptatea sau mila? Despre ce a fost toată istoria de la cruce? Consider că la cruce a fost vorba doar despre dreptate: Omul a păcătuit față de Dumnezeu încă din grădina Edenului, răzvrătindu-se împotriva Lui. Din partea omului s-a observat că nu există nici o încercare de reconciliere, iar Dumnezeu, neputând să suporte această „ceartă”, face dreptatea care a dus la reconciliere: îl sacrifică pe singurul Lui Fiu! Astfel, Dumnezeu prin cruce își satisface dreptatea, pentru că nimic altceva nu ar fi dus la reconciliere, nu mila, pentru că milă ar fi însemnat să ne ierte pur și simplu. Și cel mai glorios lucru în dreptatea aceasta a lui Dumnezeu este că în împlinirea justiției, am căpătat har! Iar crucea e singura dată, sau una din puținele dăți când Dumnezeu a oferit milă! Înainte de asta și de atunci, Dumnezeu oferă doar dreptate! De aceea, de exemplu, există consecințe pământești ale păcatelor!

Închei cu acestă ultimă idee, aveți grijă cu dreptatea lui Dumnezeu! După evenimentul trecerii pe la cruce din viața ta, se aplică dreptatea! De aceea, să nu mai păcătuim căci, „Eu sunt Domnul care fac milă, dreptate şi judecată pe pământ. Căci în aceasta găsesc plăcere Eu.” (Ieremia 9:14)

“I’ve tried to live my life without breaking a single rule…”

Uimitor, nu e așa? Mai ales că acum se găsesc oameni care vor spune că nu ai cum să trăiești pe pământ fără să nu încalci anumite reguli…

În schimb Javert continuuă; pe tot parcursul filmului nu se lasă niciodată, chiar și atunci când are ocazia de a se sustrage legii, el nu se lasă, ci obligă legea să îl pedepsească pentru ce a făcut:

„Javert: Monsieur, a serious… a grave violation of the public trust has been committed. An inferior has shown a complete lack of respect for the law. He must be exposed and punished.

Jean Valjean: Who is the offender?

Javert: I am. I slandered you Monsieur le maire, I’m here to ask that you demand my dismissal.”

Personal, mă uimește Javert; singurul lucru din capul lui este să se facă dreptate!, iar asta vine în conflict direct cu gândirea noastră ce a învățat atât de bine atingând perfecțiunea uneori, cum să facă slalom printre legi numai ca să scăpăm cât mai ușor, cât mai incorect, dar cât mai bine… Nu e așa că e mult mai comod să trecem pe roșu la semafor atunci când vedem că nu vine vreo mașină? Nu e așa că e mai comod să trecem strada pe unde avem nevoie în loc să mergem până la trecere? Nu e așa că e mult mai simplu să depășim viteza legală atunci când ne grăbim să ajungem la nu știu ce conferință ca apoi să pretindem că a fost pentru slava lui Dumnezeu? Nu e așa că e mai simplu să nu ceri bonul fiscal de la magazin, iar ulterior casierul să facă ce vrea cu banii? Nu e așa că e mai ușor și ieftin să nu îi angajăm pe oameni cu carte de muncă pentru a nu mai da bani în plus pentru angajare și de a scăpa de birocrația din sistemul administrativ? Nu e așa că e mai simplu să ne „angajăm” în munca „la negru”? Nu e așa că e mai confortabil să utilizăm sisteme de operare, filme, muzică și programe pentru computer fără să cumpărăm licența? Nu-i așa că e mai comod să utilizăm Messenger stând pe invisible, dar în felul acesta mințind pentru că pretinzi o absență, aparentă de altfel, când de fapt e prezență? Nu e așa că e mai ușor să cumpărăm tot felul de lucruri de la persoane care știm sigur că le-au furat doar pentru că ni le dau mai ieftin? Nu e așa că e mai simplu să cumpărăm de la tarabe și oameni care nu au autorizație de la stat și nu plătesc pentru vânzările ce le fac? Nu-i așa că e mai simplu să zici o minciună când ești într-un impas? Nu-i așa că e mai simplu să păcătuim doar pentru a ne împlini poftele trecătoare? Nu e așa că e mai simplu să trecem și să călcăm standardul lui Dumnezeu în picioare doar pentru că noi credem că Dumnezeu e bun și ne iarta?? etc… Numai că întrebarea se pune: DAR OARE E CORECT??? E CORECT? NU! NU! și iar NU!

Avem un Dumnezeu al ordinii, un Dumnezeu care ne cere supunere față de legile statului, un Dumnezeu ce vrea de la copiii Lui să fie exemple de moralitate pentru lume, nu exemple de perfecționism în slalomul printre legi! Avem un Dumnezeu absolut, deci o lege dumnezeiască absolută, iar noi facem din nou slalom, acum printre legile lui Dumnezeu și facem anumite lucruri din dragoste pentru Dumnezeu (sau cel puțin așa pretindem) și uităm că trebuie să ne iubim aproapele; sau facem un „bine” ce oricum e trecător, aproapelui nostru și prin asta îl necinstim pe Dumnezeu, dar noi pretindem că e din dragoste pentru aproapele, deci e bine! Modelul clasic pentru această imagine este următorul: contextul din al II-lea război mondial: ai în casa ta evrei pe care i-ai luat sub ocrotirea ta. Autoritățile caută evreii pentru exterminare, iar atunci când bat în ușa ta, tu le spui clar și răspicat că nu ai nici un evreu în casă! Și apoi pretinzi că ai făcut bine!… Dar e greșit!

Sper ca să înțelegem tot mai mult ce înseamnă să-ți trăiești viața fără să încalci regulile, atât a oamenilor, cât și a lui Dumnezeu! Atât de dumnezeiesc ar fi, modele de moralitate, nu ceata de oameni ce ies de la biserică îmbrăcați frumos pe care îi vezi cum trec strada cu mândrie prin locuri nepermise…

Cât despre mine,  I`ll try to live my life without breaking a single rule…

Într-o zi, odată, dacă te uitai spre o pajişte anume, puteai vedea o mulţime de oameni mergând după un alt grup. O persoană anume conducea un grup de 12 ucenici iar pe cei doisprezece îi urmau aproximativ 5000 de oameni. Christos a pornit de undeva dintr-o zonă populată spre una mai liniştită pentru părtăşie cu ucenicii săi sau pentru rugăciune. Doar că acei oameni l-au urmărit şi nu a contat că au început să se îndepărteze de oraşele şi satele pe lângă care erau. Mai mult de atât au început să urce chiar pe un munte. Ajungând acolo sus, totul era bine; nu era nici un motiv de îngrijorare. Christos s-a aşezat pe o piatră şi a început să le predice. Dar la un moment dat se iveşte problema. Predica mergea bine, oamenii erau interesaţi… doar că fiind obosiţi de urcuşul până la pajişte şi de faptul că deja trecuse ceva timp de când mâncaseră ultima oară, acea mulţime nu mai cerea cuvânt; ea vroia mâncare! Aveau nevoie de ceva palpabil, ceva material, nu doar de „vorbe în vânt”, aveau nevoie de ceva care să le dea o speranţă că va fi bine. Şi, se iveşte salvarea: un copil, cu cinci pâini şi doi peşti. Atât! Nimic mai mult! Cinci pâini la cinci mii de oameni… imposibil, fără nici o speranţă, nu le dăm nici o şansă, nu se vor descurca…   Îmi place să cred că la toate astea Christos a răspuns şi răspunde şi azi: „Oare??” „Oare chiar nu se vor descurca??” şi mai mult de atât Christos răspunde şi practic spunând: „uite, din cinci pâini, hrănesc cinci mii de oameni.” Aşa e… din punct de vedere uman, e imposibil; doar că uneori avem nevoie de credinţă pentru a face anumiţi paşi, altfel probabil nu i-am mai face niciodată, …altfel nu s-ar mai însura şi mărita mai nimeni. Uneori avem nevoie  de acea credinţă care împarte pâinea în 5000 de firimituri iar firimiturile astea să ne fie pe săturate!

Oare lui Dumnezeu îi este imposibil să facă făina să nu se termine şi untdelemnul să fie îndeajuns?? A făcut asta în trecut prin Ilie deci o poate face şi acum: „ Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din ulcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului.” (1 Împăraţi 7) El le va înmulţi şi vor fi pe săturate exact până la următorul salariu.

Cred într-un Dumnezeu care îngrijeşte de copiii Lui, cărora le dă pâinea ca prin somn; cred într-un Dumnezeu care ne porunceşte să nu ne îngrijorăm. (Matei 6). Un Dumnezeu care ne spune că nu-i putem sluji şi Lui, şi lui Mamona. Dacă îi slujim lui Mamona (banilor), bani vom avea dar nu mântuire, dar dacă îi slujim lui Christos, El ne promite că va îngriji de nevoiele noastre materiale.

Îngrijorarea nu rezolvă nimic; îngrijorarea nu aduce mai mulţi bani în casă. Îngijorarea pune întrebări materialiste – credinţa ne face să trecem peste ele, să privim mai sus. Îngrijorarea vrea ceva palpabil – credinţa dă nemăsurat. Îngrijorarea cere ochi, vrea să vadă – credinţa este oarbă . Dar asta e ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, iar lucrurile necesare, cu siguranţă le vom primi pe deasupra!

Închei, spunându-ţi că Dumnezeul meu e un Dumnezeu mare şi atotputernic şi dacă va fi nevoie, El va face ca banii din fiecare lună să ne ajungă nu o lună, ci un an, sau chiar mai mult! Uneori e nevoie de credinţă pentru a face anumite lucruri. Mergi prin vedere, uitându-te la ceva sigur, ceva material – mergi ca şi lumea. Doar că darul ce ne-a fost dat este cel al credinţei. Mergi prin credinţă – mergi ca şi Christos.

Am încredere într-un Dumnezeu care face din 5 pâini atâtea firimituri cât să ne ajungă şi să şi mai rămână. Am încredere într-un Dumnezeu care face ca făina şi untdelemnul să nu se termine până la următorul salariu. Am încredere într-un Dumnezeu care poartă de grijă. Am încredere într-un Dumnezeu care va binecuvânta material, spiritual şi în slujire, căsătoria mea cu tine, Simona, pentru că e bazată pe iubire! Am un Dumnezeu al minunilor!! De aceea vreau să mă căsătoresc cu tine!

29 Noiembrie 2009